Despre dorul meu pentru depãrtãri, mãrturisesc cã nu l-am conştientizat chiar de la începuturi, dar am trãit mereu cu convingerea fermã cã el existã sãdit acolo în fiecare dintre noi încã de la naştere iar când acesta începe sã ne roadã, abia atunci, înţelegem cã este la fel de greu de trãit cu el ca şi cu dorul de casã. Trebuie doar sã ne strãduim sã pãstrãm un echilibru între cele douã şi oricât de perfect ar fi acest echilibru, amândouã ne vor chinui teribil de mult. Trãim constrânşi şi legaţi puternic de cutume şi legi scrise ale locurilor noastre, eliberâdu-ne cu greu de ele, putând ca doar în visele noastre sã aflãm unele rãspunsuri despre „cum ar fi fost dacã?….” Uneori viaţa ne oferã aceste şanse care nu ne mulţumesc pe deplin atunci când ni se ivesc, existã tot timpul ceva acolo care ne împinge înainte şi ne îndeamnã…