Ofițerul Marinei – extrase din seria nuvelistică a lui Neagu Noapteș – Despre dragoste, istorie, politică și alte ficțiuni

cont.

Povestașul se ridică. Îi era încă greu să vorbească, însă vorbele îi prisoseau, pentru că, în întreaga lui atitudine vorbea totul. Mai ales, de când părul îi devenise complet negru-corb, trupul lui bronzat, musculatura, puțin nefolosită, însă, încă jucată în umbre, inghinalii lui, de care vorbeau toate femeile zonei, și chiar bărbații, coapsele lui puternice, toate se zăreau, printre palele focului.
Marina înțelese prima. Se ridică și ea. Le luă pe fetele ei, de după gât și, înlănțuite, toate 4 așteptau semnul lui — pe toate, sau pe rând și pe care, prima. Urmau un străvechi obicei al pământului și al mării, iar ele nu căutau frenezia orgiei, ci bucuria erotismului, cu el. Povestașul însă tăcea. Nu clintea niciun mușchi.
Să nu îi placă niciuna?, gândea Marina….Să nu mă vrea nici pe mine?
Toate 4 vedeau, ceea ce veștmântul lui de pe umeri nu acoperea complet – falusul lui devenise chemător și chema. Dar pe cine? Și de ce expresia aceea pe chipul lui, altfel blând și înțelegător? Să fi avut dreptate femeile mature ale tribului când i-au spus Marinei că el prefera forța sexualității femeilor coapte și în multiple combinații de orgii? Oricum, aceasta era ultima noapte când îl avea aici, pentru că acele femei au promis că, de nu culcă cu niciuna dintre cele 4 tinere – sexualitatea pe insulă e comună, gemetele și pulsiunile erotice sunt prilej de mare sărbătoare și bucurie comună, li-l vor lua.
Marina se decise. Le făcu semn fetelor. Una dintre ele îi era mai dragă, sirena cu care înota des. Dar nici către ea nu se fixă. Le împinse pe fiecare către el. Le sărută pe buze, ca o mușcătura dintr-o rodie și le apăsă umerii, cu forța ei știută – și temută de toate, și chiar de câțiva bărbați mai tineri. Începu cu ielele. Fiecare să i-o sugă. Cu capul cuprins, de ea, de ceafă, și împins înainte, pe lungul axului lui.
Ielelor, mai tinere și mai jucăușe, le imprimă ea mișcarea. Fu puțin ca timp. Le ridica și trecea la următoarea. După ce o ridică și pe cea de-a doua, ambele chicotiră ca de o șotie, o sărutară, ca surioarele, pe guriță, scurt, pe Marina și, râzând, ieșiră vijelioase. Sirena veni în fața ei. Marina o privi țintă. Privirile lor aveau ceva din forța mareei. Sirena îi cuprinse capul Marinei. Marina se lăsă sărutată prelung. Erau, practic, foarte aproape de Povestaș, care, parcă se anima, întâia dată, în acea seară. Avea ceva de samurai care poate ucide sau izbăvi, într-o secundă. Marina simți, deodată nevoia nebună de a atinge carne de om, de a simți nervuri și țesuturi, de a mușca și a fi mușcată. Simultan, s-au petrecut atunci două lucruri: ea, întinzându-se, drept către el, îi atinse și îi cuprinse, cu palmele, inghinalii, în timp ce sirena îi sărută sânii cum nu o mai făcuse. Geamătul Marinei de poftă, geamătul sirenei de surprindere,
trecură ca o adiere ușoară într-o seară fierbinte, pentru că, luându-i chipul, blând, de data asta, în mâini, Marina o întoarse și pe ea, o așeză pe poziție și, pentru că ținea la ea, ca la o camaradă ce-i era – dar o și bătea când o enerva, o împinse în falusul lui, dându-i voie să-i cuprindă, cu mâinile, fesele lui umezită de căldură.
Mișcarea ei, controlată complet de ea, devenea paroxistică, el începuse să geamă, ușor-ușor, și atunci când Marina îi puse, din picioare, capul pe pieptul lui ce tresălta, simți sămânța cum izbucnește, slobozită, în gura sirenei. Aceasta se masturba înnebunită și era aproape să se înece de surpriza ejacularii căci era întâia ei dată, terminată așa.
Marina o ridică si, pentru că, opunea rezistență, dorind mai mult, să stea, să fie penetrată de acea pulă magnifică pe care abia începea să o înțeleagă, o sărută, mai mult sorbindu-i sperma, picătură cu picătură, o mângîie, blând, dar ferm, și o împinse spre ușă, cu o plesnitură dură pe fesele ei, dintre care se scurgea nectarul.
Sirena înțelese. Cursa ei către pula acelui bărbat ce le fascinase pe toate era pierdută. În fața Marinei. Și nu doar cursa ei, ci a tuturor celor ce îndrăzneau să viseze la a se înfrupta din el. De acum, doar Marina, va decide pentru acea pulă.
Si, mai știi, poate, și pentru inima lui. Plecă, nu fără regret. Însă Marina îi era mai mult decât o soră și știa să se bucure pentru ea.
Marina se întoarse către el. Asta ai vrut, așa-i? Spuse ea, văzând că tăcerea lui se prelungea și, pentru o clipă, gândi că pentru el, poate, să fi rămas, era mai bine.
Plecă capul. Dar nici nu trecu o pală de vânt când îl auzi: vino încoace, iubito, acum putem continua.
Erau primele cuvinte pe care i le adresase vreodată, ei, Marinei, Povestașul.
The never-ending end

Published by swordsman

Deep sea storyteller. Overseas officer, in all my doings. Passionate about swords & sheaths, steel and flesh ones. Pornographer by nature in pursuit for human bodies and spirits love synergies.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: