Neagu says: If communication is really The Issue now that’s how a dialogue should look like…well, feel like

..after her km-long email, daddy came to comfort her burned by the night’s heat & fears — Love her bedtime dress…miss her..there’s an ocean between us..

 

 

Surround: Lykye Li – I follow rivers (I know soooo classic, but what are we aboard, if not living legends :))

That’s also the opening music line of Neagu Noaptes’s night show, Midnight Collars, at http://radiodeea.ro

Really, reality, realm, what’s on my mind?! A fiction, by all means – the Maiden Post

Au trecut aproape 20 ani. De când?! De când aveam 20 ani, eram ligist și fără (prea mulți) bani, ca să-i parafrazez pe băieții de la Voltaj.
Când am primit provocarea de a scrie un testimonal despre perioada mea la LSIMC (cer îngăduința, oricui trebuie să o cer, să numesc așa organizația, așa cum o știam, la vremea mea:-)
de la tânărul președinte al LSUMC, George Albină, am acceptat imediat — de ce? pentru că în cele câteva minute de conversație telefonică, mai tânărul meu confrate, m-a convins să fac asta, iar asta însemnă, cel puțin că, matrița-master e încă operațională. Care matriță? Ei, aia care forjează ligiștii să aibă vorbele la ei, în orice împrejurare.

LSIMC este structura de grup care m-a format, și deformat, în aceeași nobilă și profundă măsură.
Se aude din public “haită, mai degrabă“?! O, da. Ba bine că nu — o haită de lupi. Și nu orice fel de lupi, ci, de mare, element de mare diferențiere între alte distinse haite, din ogrăzile celorlalte centre universitare ale vremii, unele partenere, altele inamice (doar de etapă, desigur), iar altele, aliate, în cuget, simțiri, și, mai ales în acțiuni, cum ar fi navaliștii ‘talibanului’ Dinu, de la Galați, eleganții timișoreni ai lui Florin ‘Ratonul’, ori centriștii de la Universitatea din București ai pravoslavnicului Alex Sfârîială, sau al europeniștilor (europenistelor, bine, pentru conneseuri) lui Răzvan Gîrbacea, astăzi bancher respectabil. Desigur, orice enumerare suferă, atât de subiectivism, cât și de deformarea proiecțiilor cauzate de trecerea timpului – păi nu v-am spus că trecură ani mulți de atunci?

Povestea marină a celui care a fost vreme de aproape 2 ani, între ’97 și ’99, președinte al LSIMC, cu smerenie, subsemnatul, începe, de fapt, în iunie 1990, când, pornind la drum nou, în sincron cu, mereu tânăra, eterna Românie, am venit să mă fac marinar la Liceul Navrom, din Constanța. Pentru un bucureștean care nu avea nicicum contacte, de rudenie, la malul mării sau în lumea vaporenilor, ideea era cel puțin halucinantă. Cu toate astea, benefiicind de încuviințarea severului meu tată, și de toată energia mamei, vrednică de pomenire, astăzi, în a mă așeza pe făgașul bun, cu cămin, colegi și toate cele, Constanța m-a binecuvântat cu anii de liceu, ce nu mi-au fost, câtuși de puțin cimitir al tinereții, după formula bacoviană, ci chiar m-au pregatit pentru lume și viață. Alături de formația de sportiv de performanță, anii mei de Constanța, au avut împlinirea, sui generis, în cei 5 ani de devenire, a formației mele bazale, cea de ofițer și inginer de marină comercială.

Cheia de boltă a anilor mei de Institut o constituie, în mod esențial și absolut, perioada de ligă studențească.
Orice ce am spus-scris-declamat-debitat, pe vreun ecran de televizor, colț de undă radio, online sau offline, în vreo ședință simandicoasă de business sau în vreo adunare informală de lideri, la noi sau aiurea, prin lume, de atunci încoace, este și trebuie să fie tributar acelei perioade.
Formal, perioada înseamnă din clipa în care, anul II fiind și contestând eu vehement (și nesăbuit) niște decizii anunțate public de conducerea Ligii de atunci – iar statura dominantă, de alfa, a lui Iulică Preda intră acum în scena deschisă a acestui text, băieții mi-au spus “ia vino tu, frate, la treabă”, și până când, 4 ani mai târziu, aflat în troleibuzul 43, crainica jurnalului de prânz (căreia, ulterior, urma, peste ani să-i devin coleg de media) anunța naturala schimbare de gardă la LSIMC (da, Liga făcea prime-time!) în ședința de la care tocmai plecasem, moment în care, bunilor și dragilor mei camarazi, de bune și nebune, Radu Volcinschi și Ion Constatin, le venea rândul la supliciile (okay, și deliciile) șederii la timona Ligii.
Înseamnă sute și mii de ore (vă asigur că nu e deloc exagerare livrească, ba dimpotrivă, e prilej de smerită diminuare) petrecute în discuții-veritabile lectii de leadership cu înainte-mergătorii noștrii (pe Preda, l-am pomenit, însă camerele 402-404 din IMC erau garnisite cu adevarate dream-team-uri de lideri, de la noi, sau în vizită), de friendly-fire (că tot suntem aliați cu americanii) cu profesorii, în Senat sau în activitățile conexe acestuia, demersuri la autoritățile locale – de cele centrale, nici nu mai spun, Constanța, dădea ora exactă în mai toate luările de poziție, de beții post-ședințe lungi, dar fructuoase, de greve, ah, de grevele studențești și revendicări, de școli de vară și de vizite între centre universitare, de Vamă și Galați, București și de punctul 8 de la Timișoara și de orașul de la malul Begăi, în planificări de reforme morale, de Vamă și de beții (am mai spus, trebuie să fie vîrsta, desigur). De tot ce însemna viața unei Ligi Studențești, poate mai degrabă vărsătorie de sânge de culoarea cernelei revendicative, decât de proiecte, acțiuni, consens, corect politic, cum cer noile comandamente ale noilor vremuri.
O organizație care, în sediul ăla, de la etajul 1, ultima pe dreata (nu întâmplător, pe dreapta),
s-a făcut pe sine, sieși și tuturor celor cu intra in contact, NICIODATĂ SUPUȘI, slogan ce sper că mai e cunoscut, măcar la nivel de istorie orală.

Dincolo de ce s-ar putea numi realizări sau lucruri care forjează caractere, făcute și desfăcute în anii mei de Ligă, peste ani privind, cred că, de departe, elementul definitoriu al ligiștilor de la marină este….Marina însăși. Cu majusculă și cu o istorie milenară, dulcea otravă a căilor sucite ale mării se îmbină, ideal, cu spiritul temerar al oricărui ligist, dar reprezintă și o mare capcană, în fața căreia trebuie să ceri, asemeni inteligentului rătăcitor Ulise, să fii legat de catarg: la vapor, paradigma ascultării devine disciplină indispensabilă, ierarhia este copastia sufletului, iar nesupușenia trebuie să treacă prin alchimia înțelegerii de sine.

Daca este adevărat ce spune un mare spirit sud-american, anume că, istoria fiecărui om este, de fapt, istoria omenirii întregi, povestea mea la Ligă este a tuturor celor pe care îi amintesc și mi-i amintesc, de prin preajmă, sau plecați mai devreme – veșnica pomenire pentru Mircea Emilian, pentru prea scurtă vreme președinte înaintea mea și a tuturor, dar absolut tuturor dascălilor vremii mele, un adevărat Panteon de oameni, cu care, nota bene, până și opoziția lua calea constructivității, iar aici, sunt convins că dl Dinu, cu eleganța-i caracteristică, poate confirma.

Este, de fapt, povestea nemuririi ființei umane, care la vârsta de 20 ani, se află în starea de grație a echilibrului Creației. Nu are niciun bemol, nu cunoaște frica sau supunerea prostească, creează, inovează și se minunează necontenit. Okay, probabil, mai și greșește prin nesăbuință.
Însă are șansa să se înalțe, după cum, marele spirit al românilor, Brâncuși, a surprins în opera sa, nu pasărea – banal, ci Zborul.

Ca să-l parafrazez pe Eminescu, că tot e aniversat în preajma aniversării UMC-ului, Trăiască Liga! Sus cu dânsa!